Am vrut să scriu de când aveam 8 ani, dar, pe vremea lui Ceaușescu, un copil de țărani nu avea nici dreptul să viseze, darmite să-și dorească așa ceva.
Destinul mi-a fost pecetluit încă înainte de naștere.
Destinul mi-a fost pecetluit încă înainte de naștere.
Dar, odată cu căderea comunismului în decembrie 1989, românilor ținuți sub papuc li s-au deschis orizonturile și la propriu și la figurat.
Din nefericire, nu știam ce-nseamnă să visezi... cu ochii deschiși... să aspiri la ceva... să-ți dorești să devii sau să fii ceva ce nu era chiar la îndemână....
Așa că mi-au trebuit încă 27 de ani să-mi adun curajul și să-mi iau destinul în propriile mâini.
Așa că mi-au trebuit încă 27 de ani să-mi adun curajul și să-mi iau destinul în propriile mâini.
Numai în 2015 (încurc anii - 2015 sau 2016?!), după o criză existențială de proporții astronomice, am realizat că eram liberă să visez ce vreau.
Eram liberă să aspir să devin scriitoare acum.
Și asta am făcut.
Mi-am deschis aripile – atâția amari de ani lipite de corp, de n-am știut că le am – și-am învățat să zbor.
Bineînțeles că n-am zburat din prima, mi-au trebuit destule încercări.
Am căzut în gol iar și iar și iar... și n-a fost nimeni să mă-nvețe, nimic să-mi amortizeze căderea, nimeni să-mi panseze rănile.
În unele cazuri, am fost împinsă de pe culmea durerii în abisul jalei.
Dar m-am ridicat singură, din nou și din nou și din nou, și-am reușit.
Pe 25 decembrie 2016, a văzut lumina tiparelor prima mea cărțulie scrisă-n engleză.
Am lucrat la ea zi de zi, vreme de 1 an.
„Ten Years in Italy, Three Weeks a Human” este a doua.
Am început să-nvăț cum se scrie din noiembrie 2015.
Că nu știam cum se face, eu învățasem doar să-mi dau seama că-s liberă să visez.
Nu știam reguli, nu știam ce trebuie și cum să fac, știam doar că vreau să devin scriitoare.
Că trebuie!
Trebuie să devin scriitoare.
În ianuarie 2019, mi-am pus visul în pauză pentru o cauză nobilă: să am grijă de mama mea.
Și n-am mai reușit să scriu un rând de-atunci.
Dar încă visez.
Visez și sper să termin ce-am început.
Am să devin scriitoare și tu ai să-mi cunoști numele.
Da, tu. Oricine ai fi, oriunde te-ai afla, în orice an... Chiar dacă numai după ce eu nu voi mai fi.
Dar crezi sau nu, nu scriu pentru asta... pentru ca tu să-mi cunoști numele, pentru faimă...
Puțin îmi pasă de faimă, dar dacă tu știi cine sunt, ce cărți a scris Cristina Gherghel (sau Cristina G.), atunci sunt sau am fost scriitoare.
Cristina Gherghel va fi fost scriitoare.
Asta zic în 2021.
Acesta este visul meu măreț. Cel mai măreț.
Că de el se leagă toate.
Și-atâta timp cât rămâne în cutie, toate celelalte visuri – despre care vei citi în alte postări – rămân doar planuri pe hârtie.
Și ce păcat...
Ce mare păcat.
De ce vreau să devin scriitoare?
Din iubire pentru semenii mei.
Dumnezeu mi-e martor.
Aici poți citi care-i visul următor ce se va îndeplini numai atunci când voi fi fost scriitoare cu carte în regulă.
