Aspir să fondez un centru de zi pentru vulnerabili
Da, un alt vis măreț al meu, pe care îl am de copilă, este să înființez o asociație (sau organizație) non-profit (non-guvernamentală) care să vină în ajutorul celor mai vulnerabili dintre noi: bătrâni, bolnavi, nevoiași...
Visez să clădesc un centru de zi pentru acești
oameni.
Am făcut proiecte de așa de multe ori. Am desenat pe hârtie – și eu nu le am cu desenul – și mi-am imaginat așa de mulți oameni fericiți în centrul ăsta de zi...
Mi se umple inima de bucurie, numai cât mă gândesc la ce mare alinare s-ar putea oferi unor oameni în dificultate... Singuri – poate uitați sau ignorați cu bună-știință – sau poate singuri pe lume...
Căci aș vrea ca centrul de zi pentru vulnerabili să fie o oază de pace cu multe facilități precum:
- Mașini de spălat – pentru cei care nu au acasă
- Băi cu dușuri și căzi – pentru cine nu are acasă sau nu poate să se spele singur
- Saună
- Piscină
- Sală de relaxare cu paturi și fotolii (citit, odihnit etc.)
- Sală pentru diferite activități (dansuri, discuții etc.), cu mese unde să se poată servi băuturi calde și reci (fără alcool), poate și ceva dulciuri, fructe etc.
- O capelă mică – o cămăruță unde să-l putem găsit pe Dumnezeu, ori...
- O cameră unde voluntari vor asculta durerile sufletelor chinuite în privat
- O cameră unde să se poate viziona filme în întuneric. Un fel de cinema mic.
- Grădină cu poteci pentru plimbări în pace și armonie cu natura (copaci, flori, un mic lac etc.)
Dar planul acesta este doar pe hârtie și-n inima mea, atâta timp cât nu am fondurile necesare. Că odată ce am bani, sunt sigură că aș găsi o grămadă de parteneri.
Dar lipsa lor sperie pe toată lumea.
Avem atâtea lucruri de făcut... fără fonduri, planul meu rămâne doar un vis măreț.
Câți bani ar costa așa ceva?
Mai mulți decât îmi imaginez, sunt sigură. Iar eu nu reușesc să-mi cumpăr un telefon.
Cine mă cunoaște, știe că-n 2019 m-am întors în țară să-i construiesc mamei o locuință.
Povestea lungă-scurtă, mi-am vândut apartamentul, mi-am pus viața în pauză și m-am băgat în datorii mari... mult prea mari, ca să fac asta.
Căci nu dispuneam de o avere ascunsă...
Casa-i ridicată, terminată (?!) mai puțin de jumătate. Adică am făcut imposibilul să fac locuibilă o parte din ea.
Dar nici acolo nu-i terminat tot.
În fine, se poate locui. Are baie, apă curentă, căldură. Necesarul unui trai decent pentru mama mea.
Acum sunt în Anglia, lucrez ca îngrijitoare de bătrâni, ca să pot da datoriile și poate, POATE, reușesc să mai pun la punct unele lucruri importante lăsate-n jumate.
N-am de gând să fac mansarda, m-ar costa prea mult, dar poate reușesc să fac o altă baie.
Ar fi minunat.
Mama are nevoie de îngrijiri și-n acest moment surorile mele stau (cu rândul) cu ea.
Ideea că-n final aș reuși să pun bazele acestui centru de zi pentru vulnerabili mi s-a părut aproape palpabilă când m-am întors în țară-n 2019.
Dar... construcția casei pentru mama a fost mult mai extenuantă decât am sperat.
Apoi, mama a avut nevoie de îngrijiri speciale, căci a fost într-o perioadă critică. Luni de zile... lungi. Doctori peste doctori, spitale după spitale...
Am fobia spitalelor, a fost greu din toate punctele de vedere.
Mai greu decât se poate descrie în cuvinte.
Banii au fost cu ciubote roșii, cum am zis, m-am băgat în datorii și la un moment dat nu aveam cu ce să plătesc facturile.
M-am epuizat și psihic și fizic.
Cine zice că banii n-aduc fericire, este pentru că îi are, nu știe să se mulțumească ori visează să aibă, dar știe că nu-i posibil...
Vrabia mălai visează.
Are sens ce-am zis?
Pentru mine are, că știu ce-am vrut să exprim.
Când m-am întors în țară pentru mama (în 2019), m-am gândit că ar fi o idee bună să pun temeliile acestei organizații non-guvernamentale în satul în care m-am născut (și unde locuiește mama), Gherăești, județul Neamț, regiunea Moldova.
Nu aveam în gând să rămân în sat și să mă ocup personal de această organizație (ori asociație) caritabilă.
Responsabilitatea aceea aș fi dat-o unor oameni capabili, care se pricep la „afaceri”, chiar dacă nu e o afacere.
Numai cine se ocupă de așa ceva știe că dacă nu ai stofă de comerciant, nu poți conduce nimic.
Speram s-o întemeiez atunci – adică să prind doi iepuri odată – și-apoi să mă retrag, undeva - la capătul lumii, posibil, și să scriu, să scriu și să public la infinit, în așa fel făcând rost de fondurile necesare.
Căci este nevoie de un munte de bani și cine să ni-l dea?
Numai scriind și publicând – sperând ca materialele mele să vândă – aș putea duce la îndeplinire acest vis măreț.
Știu că aș reuși și-atâta lume ar beneficia...
Dar, atâta timp cât nu am posibilitatea – fizică – de a scrie (fără alte gânduri, datorii și responsabilități) acest vis măreț rămâne într-o cutie aproape de inima mea.
Fotografie de pe Pixabay
